Alaptarea in maternitate

Eu am un fix cu alaptarea, stiu ca vi se pare un alt fix de-al meu (ca si cel cu mersul la biserica), dar, desi diferite, cred ca-s esentiale in viata amandoua. Si abia asteptam un motiv ca sa ma manifest. Si cum motivul este atat de evident: "Mami, alăptează-mă" - aprilie 2011 - Alăptarea în maternitate, am purces la scris.

Cum am alaptat in maternitate? sau mai degraba cum nu am alaptat in maternitate, pentru ca din nefericire in maternitate am alaptat putin si prost. Iata povestea.

Am nascut prin cezariana (si mi-e greu sa accept inca asta, m-a lipsit de multe), pe 1 Decembrie, dupa un travaliu lung si nelinistitor. Imobilizata pe masa, dupa scoaterea copilului, am simtit pentru prima data o fericire necunoscuta cand mi-au apropiat-o de fata pentru a o vedea si atinge. Am simtit cea mai fina piele si pana sa gust bucuria deplin, fetita mea era deja plecata catre sectia de nou nascuti. Acea senzatie de atunci o experimentez acum cand o vad dupa 3-4 ore in noapte si o asez la san. Atunci, pe jumatate anesteziata nu mi-am dat seama de ce se intamplase, dar peste cateva ore, cand se mai pierduse din anestezie, si simteam pe mine tricoul ud, am realizat cat de mult vroiam sa-mi hranesc copilul, era prima mea grija ca noua mamica, de care evident nu m-am achitat.

Am stat in pat in prima zi, conectata la niste perfuzii si ma gandeam la gaza fina si fragila pe care o vazusem in acea dimineata. Nu aveam putere si mi se parea ca nu aveam nici suficienta autoritate ca sa-mi cer copilul langa mine, insa corpul meu ar fi dorit sa-l incalzeasca, sa-i dea de mancare, sa-l apere de singuratatea unui spital si a unui patut nefamiliar. A doua zi am putut sa mergem la bebelusi. Copiii erau alintati bebelusi, aveau acele patuturi pe dimensiunea lor si "socializau" intre ei, mancau din biberoane si, adunati in acea sectie cu totii, pareau ai nimanui. Erau numai bebelusi de cezariana. Erau separati, izolati de mamele lor, parca nici nu ne apartineau; de altfel nu am fost ferm convinsa ca  "bebelusul" din patut e pruncul meu, pana cand nu am gasit un semn distinctiv de-al tatalui ei la una dintre urechi. Spre nemultumirea mea si mai mare nici nu mi-am recunoscut copilul fara hartia atasata, daca n-avea "eticheta" as fi luat in brate un baietel care in mod evident nu era al meu.

Am fost anuntate ca orele de alaptat sunt urmatoarele :..... si invitate la programul de "alaptat". In rest "ar fi fost" bine sa ne odihnim, de fapt, in rest am tinut cate o mica "barfa", am vorbit la mobile ca sa anuntam tot cartierul cat de mare, bun, frumos etc este copilul nostru si, cu un ultim instinct matern parca, ne pandeam bebelusii, dadeam tarcoale camerei de nou nascuti, de unde trebuia sa plecam pentru ca "daca toata lumea vine cand vrea, se face balamuc". Prima data cand am reusit sa-mi vad copilul ca sa-l alaptez, acesta era satul si foarte adormit, iar eu devenisem o Pamela Anderson. Venind pe hol, auzisem copiii plangand, crezusem ca al meu plange asa tare, mi se udase camasa, capotul, am mers repede repede si cand m-am dumirit care-i al meu l-am si saltat in brate.  Evident, n-aveam voie, se rupea operatia, trebuia sa mi-l dea asistenta. Nu al meu plangea, al meu dormea, satul de vitamine de sinteza. Am incercat s-o trezesc, as fi vrut sa vrea numai de la mine, eu eram mama ei si nimeni nu putea sa aiba grija mai bine de ea decat mine, eu o cunosteam, stiam ce-i trebuie si ea dormea tun, copilul nimanui in patul de spital. Dar am putut s-o vad, s-o mangai, s-o tin in brate, eram multumita.

A doua oara cand am venit la alaptat, dupa 3 ore (desi dupa doua ore incepusem sa masor holul din fata camerei lor), copiii plangeau, si mi-am zis, nu-i a mea cea care plange, a mea doarme. Cand ni s-a dat startul si  am ajuns acolo, prichindica mea era cea mai cea. Plangea de mama focului. Evident am luat-o repede in brate, dar a venit asistenta si mi-a zis ca intai trebuie schimbata si apoi mananca si nici nu am voie s-o ridic eu din patut, sunt operata. Noroc ca a schimbat-o pe ea prima, fiindca pentru prima data in viata mea simteam ca-mi pierd controlul. Am luat-o, am pus-o repede la san, dar ea il tot scapa. Ii era foame, in sfarsit ma vroia doar pe mine. A venit asistenta si m-a ajutat sa-i bag sfarcul in gura. Manca cu pofta, dar cu o gurita mica mica, cand mi s-a spus ca ajunge: 10 minute la un san, 10 la celalalt. Am schimbat sanul, aceeasi pofta, cand mi s-a spus ca programul de alaptat s-a terminat. Credeam ca normele lor pot fi adevarul absolut, iar eu doar o indisciplinata care nu reusesc sa ma inscriu in tipar, sa fiu in rand cu lumea. Deja nu mai eram oricum in tipar, colegelor mele de "cezariana" nu le venise laptele sau le venise putin si la finalul alaptarii completau cu biberonul cald pregatit. Mi-au intins si mie unul, dar nu era nevoie. La finalul programului de alaptat, asistenta m-a trimis la o alta asistenta sa ma invete sa ma mulg, sanii mei erau tari. Asistenta mi-a aratat, iar eu eliberam tensiunea din sani, intre alaptatari, la chiuveta, iar copilul meu manca lapte praf. Acum mi se pare trist tare, atunci mi se parea normal.

Ma simteam de pe alta lume, nu aveam nici un rost. Am vorbit cu buna mea prietena Cristina, mama a 4 copii crescuti cu totii fara lapte praf. Am crezut ca ma va incuraja, ca-mi va spune ca asa e la inceput bla bla bla. In loc de asta Cristina m-a trezit la realitate, ca un dus rece. "Daca nu te lasa sa alaptezi la cerere, daca nu-ti dau copilul la tine si el e ok, pleaca din maternitate, semneaza ca o faci pe propria raspundere, altfel o sa-ti subminezi alaptatul". Neconvinsa, dar impinsa oarecum de gura Cristinei care ma tot suna, i-am spus medicului ginecolog ca vreau sa plec, mi-a dat ok-ul si mi-a zis ca depinde de bebelus decizia finala. Iar acel impersonal bebelus. Incepusem sa ma trezesc, am apelat la fondurile din rucsac si am mers la medicul neonatolog ca sa vedem cum e bebelusul. I-am zis ca e vineri si as vrea sa plec. Copilul era ok, deci mi-a dat liber. Tati era incurcat si foarte fericit. In prima luna, copilul meu nu a supt niciodata mai putin de 40 minute de la un san, cu pauza de odihna de cateva minute si cu suptul de "chemare a laptelui" aferent. Cele 20 de minute de maternitate ii erau insuficiente.

La intalnirea LLL, Rox m-a intrbat cat am stat in maternitate, i-am raspuns 5 zile, facusem calculul: am nascut pe 1 decembrie si am plecat vineri, care e a 5 zi in saptamana, deci am stat 5-1+1, 5 zile. De fapt am stat 2 zile si cateva ore, dar mi s-a parut o vesnicie, o vesnicie in care am pierdut timpul. Cand am ajuns acasa, stateam aproape non stop cu dragalina la san, abia apucam sa fac un dus, furat, de cateva minute. Ce diferenta!

Cristina a venit apoi acasa la noi, sa ma incurajeze, mi-a aratat alte cateva pozitii de alaptat, mi-a spus ca pot alapta si in cap daca vreau :)). A vazut mameloanele de silicon si m-a invatat prinderea eficienta a sanului, mi-a aratat calm cum sa ma mulg manual, mi-a explicat de scaunele moi ale copilului, care nu sunt diaree, mi-a spus ca va sta mult si bine la san, m-a incurajat sa dormim impreuna.... si a plecat. De atunci nu am mai vazut-o decat la botez, dar acel timp mi s-a parut castigat. Acel timp petrecut cu ea mi-a adus normalul, de fapt firescul, in fata ochiilor. Acel firesc, care trebuia sa fie instinctiv, dar indoctrinarea a batut instinctul. Noroc ca eu m-am trezit. Lucky me! Dar sunt altii care o traiesc. Putem alapta si fara consilieri de lactatie si fara asociatii, cu o singura conditie: sa ne trezim! Desi o organizatie pare inutila, si multe chiar cred ca sunt, unele au menirea sa ne trezeasca, sa aduca firescul intre limitele normalului, normal care prin definitie nu e dat de fapt decat de cantitate si nu de calitate.

Si daca avet pui mic, alaptati va rog!