sâmbătă, 30 aprilie 2011

Marsupi Plus - Plus pe toata linia






Sa va povestesc cum am aflat de Marsupi Plus. Prima data mi-a povestit de Marsupi, Cristina. O stiti pe Cristina din povestea mea de alaptare, prietena mea, mama a 4 copii. Cristina m-a invatat despre co-sleeping, mi-a dat lectii in maternitate, m-a ajutat in alaptare si....mi-a spus sa-mi port copilul. Si mi-a recomandat Marsupi Plus. Eu insa sunt o fire mai independenta si... impreuna cu tati, am luat un port bebe scump si prost, de la o firma intens mediatizata.

La un moment dat Zumzarica a fost suspectata de displazie de sold. Acest presupus diagnostic a fost infirmat dupa analize. Cu toate acestea medicul pediatru ne-a recomandat sa o purtam doar in esarfe sau port bebe-uri care mentin picioarele suficient de departate si mereu sprijinite de persoana purtatoare. Am renuntat la port-bebe si am incercat wrapul si slingul cu inele.

Prin bunavointa Hiphip (si in mod evident a producatorului) am testat Marsupi Plus, timp de doua saptamani.

Uau! 

Mie mi-a placut foarte mult fiindca tati (care nu foloseste wrap sau sling) lua copila la plimbare seara si asta insemna un pic de timp in plus pentru mine.




Un plus pentru Zumzi a fost faptul ca putea sta comod cu manutele afara fara sa pateasca ceva daca se impingea pe spate.

Un alt mare plus din punctul meu de vedere e eticheta "made in Romania". Imi plac lucrurile inteligente gandite de romani.

Cand a venit Marsupi acasa, eram asa de nerabdatoare sa-l probez, incat l-am asezat invers, iar tati mi-a spus  zambind: "N-am vazut niciodata ceva care sa se monteze cu sigla inauntru!". Ne-am amuzat teribil. Mie mi-a placut mult sa-l port pe sold, asa cum o tin de obicei in brate pe Zumzarica, tati si nasa l-au folosit doar pe burtica. Cand aspiram, eu o mai asezam si in spate. Am facut lucrul asta singura, dupa un filmulet unde arata cum se pune mei-taiul in spate. Mi s-a parut foarte ok si asta.



O sa fac o comparatie intre mijloacele de purtare pe care le-am folosit. Am introdus si port bebe-urile care se dovedesc a nu fi potrivite pentru coloana si soldurile copilasilor, pentru ca atunci cand mi s-a recomandat Marsupi Plus, eu, proaspata mama, fara timp de informare, n-am reusit sa observ MAREA DIFERENTA, si n-am stiut nici macar ce sa caut si la ce  sa ma uit.

Marsupi Plus vs "clasic" port bebe
  • Marsupi mentine picioarele in pozitie fiziologica si nu atarnand, ca in cazul port bebe-ului clasic;
  • Marsupi sustine coloana, fata de port-bebeul clasic, unde aceasta oscileaza intre persoana purtatoare si fata superioara a port bebe-ului (cel putin la copiii mici);
  • la Marsupi corpul copilului si capul lui se sprijina pe persoana purtatoare si nu se loveste sau priveste spre vreo catarama reglatoare dintre  copil si cel care-l poarta (Zumzarica dadea cu ochii intr-o catarama a port bebe-ului);
  • la Marsupi corpul copilului sta lipit de cel care-l poarta, facilitand transferul termic, la port bebe-ul clasic, copilul sta mai departe, fara prea mult contact direct (eu am nascut in decembrie si a fost "cald" rau in lunile astea de iarna);
  • pe de alta parte port bebe-urile sunt confectionate de obicei din materiale sintetice sau cu multa "umplutura", astfel ca purtat in casa, la 20 grade, copilul transpira. Marsupi e din bumbac organic si nu ne-am supraincalzit niciodata;
  • Marsupi e super simplu de motat si ajustat, la port bebe-uri trebuie sa tot strangi cel putin vreo 4-5 catarame;
  • Marsupi e foarte comod pentru spate, copilul se sprijina uniform pe cel ce-l poarta, fata de port bebe, unde cel mic atarna oarecum inafara lui.

Marsupi Plus vs Wrap elastic/neelastic
  • prima diferenta pe care am observat-o este legata de temperatura. In wrap ne incingem cand suntem mai ocupate, in Marsupi nu am observat aceasta. Paradoxal as zice, fiindca Marsupi pare mai gros decat 3 straturi de wrap;
  • Marsupi se "leaga" mai usor si mai repede decat un wrap (si nu-i dai bretelele pe jos) ;
  • wrapul elastic are totusi avantajul de a ramane "montat" si de a permite asezarea in el a copilului fara a-l lega din nou;
  • wrapul permite si pozitia semi-inclinat (preferata de Zumzi in primele 3 luni), Marsupi nu permite aceasta;
  • cel putin din punctul lui tati de vedere, Marsupi e mai cool decat wrapul;
  • Marsupi are considerabil mai putin material de impaturat si depozitat, iar saculetul lui incape oriunde;
  • pensele de la sezut in cazul Marsupi-ului sunt fantastice, mentin copilul cu genunchii mai sus decat funduletul, in pozitia "broscuta" indiferent de cat de mult se sprijina pe tine si se impinge. La wrapul elastic Zumzarica se impinge in mine ca sa se salte spre par, ochi etc si aduna materialul dintre picioare astfel incat acesta nu mai face o punte larga intre ele;
  • Marsupi nu pare asa ciudat ca wrapul (am plimbat-o pe Zumzi in wrap prin sat asta iarna si m-au intrebat doua "rezidente": "Ce ai fato acolo?", iar eu zambind: "Un copil." :)) ).

Marsupi vs Sling cu inele
  • pentru mine a fost mai usor de montat Marsupi decat slingul;
  • Marsupi nu permite pozitia semi inclinat, iar daca ai un copil mic mic, care sta  mult la san, in sling e posibila pozitionarea lui cu acces la mancare;
  • pentru un copil activ si infipt de la o varsta mica, slingul cu inele nu mai e asa de ajutor. Din cauza miscarilor aproape permanente (copilul participa activ la ce face mama), materialul se deplaseaza usor si aproape insesizabil printre inele (copilul nu pica din sling, doar se slabeste materialul pe spatele lui) si trebuie mereu ajustat. La Marsupi n-am ajustat nimic, picioarele ii stateau bine si nu era nici un risc ca Zumzi sa alunece sau sa se lase pe spate, cum ii mai place sa faca.
Tati s-a gandit sa ne dea o mana de ajutor si sa isi spuna si el impresiile despre Marsupi. Dar cum nu se pricepe la compozitia literara, a zis ca o sa le prezinte sintetic. Asa ca...

Plusuri:

- foarte usor de folosit (te prinzi ce trebuie sa faci uitandu-te la el);
- extrem de confortabil pentru purtator, chiar si pentru perioade indelungate si distante relativ mari;
- constructie ingenioasa, foarte sigura (chiar daca, la prima vedere, un sistem cu velcro nu pare "de incredere", nu am avut nici o problema cu el pe parcursul celor doua saptamani, asta desi uneori nu l-am prins 100% asa cum trebuia);
- usor de reglat, fara catarame ciudate, fara sa fie nevoie sa desfaci ceva sau sa ajustezi curele asezate in pozitii dificile; 
- copilul este in contact direct cu purtatorul, ceea ce ii creste gradul de confort si siguranta; apropierea este foarte placuta si pentru parinte, eu aveam aceeasi senzatie cu a o tine in brate pe Zumzi;
- se simte "natural", nu pare ceva care sa necesite adaptare, nici din partea parintelui si nici a copilului. Il pui pe tine, pui copilul inauntru si gata!
- este primul mijloc de purtare care iti ofera o libertate cvasi-totala de miscare, lucru care pentru mine a fost foarte important. Marsupi mi-a permis sa imi continui activitatile obisnuite si sa port copilul in acelasi timp, fara a afecta vreuna dintre activitati.

Minusuri:

- aici am gasit unul singur, si asta conjunctural. Nu mi-a placut suportul pentru cap, care in cazul lui Zumzi statea oarecum ciudat, parand mai degraba ca o incomodeaza decat sa o ajute. Bine, puteam sa nu-l folosesc pur si simplu, asa ca nu mi-am batut capul prea tare.

Concluzie:

Una peste alta, un mijloc de purtare absolut senzational, care pe mine m-a cucerit. Desi la inceput l-am privit oarecum circumspect (adica se prinde doar cu banda asta velcro ?!?), a sfarsit prin a ma castiga definitiv. Este practic, usor de folosit, confortabil, sigur, eco-friendly, ingenios si versatil. Un fel de briceag elvetian al mijloacelor de purtat. Din partea mea, nota 10+.

(L-am lasat pe tati sa concluzioneze, se simte entuziasmul unei persoane care nu obisnuia sa foloseasca nici un mijloc de purtare.)

Multumim Hiphip, multumim Marsupi!



marți, 19 aprilie 2011

Alaptarea in maternitate

Eu am un fix cu alaptarea, stiu ca vi se pare un alt fix de-al meu (ca si cel cu mersul la biserica), dar, desi diferite, cred ca-s esentiale in viata amandoua. Si abia asteptam un motiv ca sa ma manifest. Si cum motivul este atat de evident: "Mami, alăptează-mă" - aprilie 2011 - Alăptarea în maternitate, am purces la scris.

Cum am alaptat in maternitate? sau mai degraba cum nu am alaptat in maternitate, pentru ca din nefericire in maternitate am alaptat putin si prost. Iata povestea.

Am nascut prin cezariana (si mi-e greu sa accept inca asta, m-a lipsit de multe), pe 1 Decembrie, dupa un travaliu lung si nelinistitor. Imobilizata pe masa, dupa scoaterea copilului, am simtit pentru prima data o fericire necunoscuta cand mi-au apropiat-o de fata pentru a o vedea si atinge. Am simtit cea mai fina piele si pana sa gust bucuria deplin, fetita mea era deja plecata catre sectia de nou nascuti. Acea senzatie de atunci o experimentez acum cand o vad dupa 3-4 ore in noapte si o asez la san. Atunci, pe jumatate anesteziata nu mi-am dat seama de ce se intamplase, dar peste cateva ore, cand se mai pierduse din anestezie, si simteam pe mine tricoul ud, am realizat cat de mult vroiam sa-mi hranesc copilul, era prima mea grija ca noua mamica, de care evident nu m-am achitat.

Am stat in pat in prima zi, conectata la niste perfuzii si ma gandeam la gaza fina si fragila pe care o vazusem in acea dimineata. Nu aveam putere si mi se parea ca nu aveam nici suficienta autoritate ca sa-mi cer copilul langa mine, insa corpul meu ar fi dorit sa-l incalzeasca, sa-i dea de mancare, sa-l apere de singuratatea unui spital si a unui patut nefamiliar. A doua zi am putut sa mergem la bebelusi. Copiii erau alintati bebelusi, aveau acele patuturi pe dimensiunea lor si "socializau" intre ei, mancau din biberoane si, adunati in acea sectie cu totii, pareau ai nimanui. Erau numai bebelusi de cezariana. Erau separati, izolati de mamele lor, parca nici nu ne apartineau; de altfel nu am fost ferm convinsa ca  "bebelusul" din patut e pruncul meu, pana cand nu am gasit un semn distinctiv de-al tatalui ei la una dintre urechi. Spre nemultumirea mea si mai mare nici nu mi-am recunoscut copilul fara hartia atasata, daca n-avea "eticheta" as fi luat in brate un baietel care in mod evident nu era al meu.

Am fost anuntate ca orele de alaptat sunt urmatoarele :..... si invitate la programul de "alaptat". In rest "ar fi fost" bine sa ne odihnim, de fapt, in rest am tinut cate o mica "barfa", am vorbit la mobile ca sa anuntam tot cartierul cat de mare, bun, frumos etc este copilul nostru si, cu un ultim instinct matern parca, ne pandeam bebelusii, dadeam tarcoale camerei de nou nascuti, de unde trebuia sa plecam pentru ca "daca toata lumea vine cand vrea, se face balamuc". Prima data cand am reusit sa-mi vad copilul ca sa-l alaptez, acesta era satul si foarte adormit, iar eu devenisem o Pamela Anderson. Venind pe hol, auzisem copiii plangand, crezusem ca al meu plange asa tare, mi se udase camasa, capotul, am mers repede repede si cand m-am dumirit care-i al meu l-am si saltat in brate.  Evident, n-aveam voie, se rupea operatia, trebuia sa mi-l dea asistenta. Nu al meu plangea, al meu dormea, satul de vitamine de sinteza. Am incercat s-o trezesc, as fi vrut sa vrea numai de la mine, eu eram mama ei si nimeni nu putea sa aiba grija mai bine de ea decat mine, eu o cunosteam, stiam ce-i trebuie si ea dormea tun, copilul nimanui in patul de spital. Dar am putut s-o vad, s-o mangai, s-o tin in brate, eram multumita.

A doua oara cand am venit la alaptat, dupa 3 ore (desi dupa doua ore incepusem sa masor holul din fata camerei lor), copiii plangeau, si mi-am zis, nu-i a mea cea care plange, a mea doarme. Cand ni s-a dat startul si  am ajuns acolo, prichindica mea era cea mai cea. Plangea de mama focului. Evident am luat-o repede in brate, dar a venit asistenta si mi-a zis ca intai trebuie schimbata si apoi mananca si nici nu am voie s-o ridic eu din patut, sunt operata. Noroc ca a schimbat-o pe ea prima, fiindca pentru prima data in viata mea simteam ca-mi pierd controlul. Am luat-o, am pus-o repede la san, dar ea il tot scapa. Ii era foame, in sfarsit ma vroia doar pe mine. A venit asistenta si m-a ajutat sa-i bag sfarcul in gura. Manca cu pofta, dar cu o gurita mica mica, cand mi s-a spus ca ajunge: 10 minute la un san, 10 la celalalt. Am schimbat sanul, aceeasi pofta, cand mi s-a spus ca programul de alaptat s-a terminat. Credeam ca normele lor pot fi adevarul absolut, iar eu doar o indisciplinata care nu reusesc sa ma inscriu in tipar, sa fiu in rand cu lumea. Deja nu mai eram oricum in tipar, colegelor mele de "cezariana" nu le venise laptele sau le venise putin si la finalul alaptarii completau cu biberonul cald pregatit. Mi-au intins si mie unul, dar nu era nevoie. La finalul programului de alaptat, asistenta m-a trimis la o alta asistenta sa ma invete sa ma mulg, sanii mei erau tari. Asistenta mi-a aratat, iar eu eliberam tensiunea din sani, intre alaptatari, la chiuveta, iar copilul meu manca lapte praf. Acum mi se pare trist tare, atunci mi se parea normal.

Ma simteam de pe alta lume, nu aveam nici un rost. Am vorbit cu buna mea prietena Cristina, mama a 4 copii crescuti cu totii fara lapte praf. Am crezut ca ma va incuraja, ca-mi va spune ca asa e la inceput bla bla bla. In loc de asta Cristina m-a trezit la realitate, ca un dus rece. "Daca nu te lasa sa alaptezi la cerere, daca nu-ti dau copilul la tine si el e ok, pleaca din maternitate, semneaza ca o faci pe propria raspundere, altfel o sa-ti subminezi alaptatul". Neconvinsa, dar impinsa oarecum de gura Cristinei care ma tot suna, i-am spus medicului ginecolog ca vreau sa plec, mi-a dat ok-ul si mi-a zis ca depinde de bebelus decizia finala. Iar acel impersonal bebelus. Incepusem sa ma trezesc, am apelat la fondurile din rucsac si am mers la medicul neonatolog ca sa vedem cum e bebelusul. I-am zis ca e vineri si as vrea sa plec. Copilul era ok, deci mi-a dat liber. Tati era incurcat si foarte fericit. In prima luna, copilul meu nu a supt niciodata mai putin de 40 minute de la un san, cu pauza de odihna de cateva minute si cu suptul de "chemare a laptelui" aferent. Cele 20 de minute de maternitate ii erau insuficiente.

La intalnirea LLL, Rox m-a intrbat cat am stat in maternitate, i-am raspuns 5 zile, facusem calculul: am nascut pe 1 decembrie si am plecat vineri, care e a 5 zi in saptamana, deci am stat 5-1+1, 5 zile. De fapt am stat 2 zile si cateva ore, dar mi s-a parut o vesnicie, o vesnicie in care am pierdut timpul. Cand am ajuns acasa, stateam aproape non stop cu dragalina la san, abia apucam sa fac un dus, furat, de cateva minute. Ce diferenta!

Cristina a venit apoi acasa la noi, sa ma incurajeze, mi-a aratat alte cateva pozitii de alaptat, mi-a spus ca pot alapta si in cap daca vreau :)). A vazut mameloanele de silicon si m-a invatat prinderea eficienta a sanului, mi-a aratat calm cum sa ma mulg manual, mi-a explicat de scaunele moi ale copilului, care nu sunt diaree, mi-a spus ca va sta mult si bine la san, m-a incurajat sa dormim impreuna.... si a plecat. De atunci nu am mai vazut-o decat la botez, dar acel timp mi s-a parut castigat. Acel timp petrecut cu ea mi-a adus normalul, de fapt firescul, in fata ochiilor. Acel firesc, care trebuia sa fie instinctiv, dar indoctrinarea a batut instinctul. Noroc ca eu m-am trezit. Lucky me! Dar sunt altii care o traiesc. Putem alapta si fara consilieri de lactatie si fara asociatii, cu o singura conditie: sa ne trezim! Desi o organizatie pare inutila, si multe chiar cred ca sunt, unele au menirea sa ne trezeasca, sa aduca firescul intre limitele normalului, normal care prin definitie nu e dat de fapt decat de cantitate si nu de calitate.

Si daca avet pui mic, alaptati va rog!

luni, 18 aprilie 2011

De ce as vrea un mei-tai? De aceea...

As vrea un mei-tai pentru ca fata noastra e argint viu si alte mijloace de purtare sunt ori nesanatoase, ori prea groase, ori nu fac fata miscarilor multe si marunte. :))


Mei-tai